Tag Archive recunoașterea emoțiilor

Nu pierde nici o oportunitate să te apropii de copilul tău

Mă interesează tot ce ține de îngrijirea copiilor, dar recomandările pe care le împărtășesc se bazează pe un obiectiv: clădirea unei relații sănătoase cu copiii noștri.

Multe lucruri sunt legate de acest aspect. Calitatea legăturii noastre va dicta dacă a-i învăța comportament adecvat pe copiii noștri este simplu și de succes sau dacă va fi ceva care creează confuzie. Acest aspect decide dacă copiii se simt în siguranță și au un sentiment de individualitate și de încredere în ei înșiși care îi asistă în atingerea potențialului lor. Dar poate cel mai important: relația noastră cu ei va fi pentru totdeauna înregistrată în psihicul copilului ca și modelul de iubire și idealul la care vor aspira în viitoarele lor relații de intimitate afectivă.

În primii ani de viață când copiii sunt atât de impresionabili, fiecare interacțiune pe care o avem cu ei este o oportunitate de a aprofunda legătura dintre noi… sau nu. Uneori o lipsă de conexiune cu ei este doar o mică oportunitate pierdută. Alteori această conexiune pierdută crează distanță, pierderea încrederii și chiar acționează într-un mod invalidant pentru copiii noștri.

A lega relația cu ei înseamnă de multe ori a ne ignora propriile porniri și impulsuri emoționale și a gândi înainte să acționăm. Iată câteva exemple:

1. Nu vreau să aud plâns

A auzi și a recunoaște emoțiile copiilor noștri poate fi un proces intens și solicitant, dar este esențial pentru a crește copii sănătoși care simt contact cu noi.

Distrugem legătura cu ei când le minimizăm emoțiile („Oh, nu-ți fie frică, e doar un cățeluș”) sau le invalidăm („Hai că nu te-a durut” sau „Alea nu sunt lacrimi adevărate”) sau ne grăbim să trecem peste emoțiile lor („Hai, hai că ajunge”), sau când nu citim corect plânsul bebelușului sau al copilului și încercăm să îl liniștim înainte să ascultăm și să înțelegem ce solicită.

De vreme de emoțiile sunt involuntare (și chiar dacă par forțate, cine suntem noi să decidem asta?), aceste răspunsuri ale noastre care nu leagă o punte emoțională cu copiii îi învață de asemenea pe copii că ei nu sunt acceptabili pe de-a-ntregul în fața părinților sau celor care-i iubesc, că nu pot să aibă încredere în ei înșiși și în ceea ce simt.

Secretul în a ne conecta cu copiii noștri este să îi întâmpinăm acolo unde se află ei. Să îi ascultăm atent și să îi recunoaștem așa cum sunt. Nu putem greși sau exagera când recunoaștem: „Ești atât de supărat că trebuie să plecăm. Oh, este foarte dificil pentru tine! Am spus că e timpul să mergem când tu voiam tare, tare să stăm mai mult. Așa frumos te distrai!”

2. Nu vrem să fim persoana care îi confruntă și crează neplăceri

Distragerea atenției este opusul conexiunii, și totuși aud adesea oferită ca și soluție acceptabilă ”redirecționarea atenției” pentru bebeluși și copilași. Serios?

Distragerea atenției nu învață copilul vreun comportament adecvat. Ceea ce îi învață pe copii este că nu au parte de o conexiune onestă în primii și cei mai formativi ani de viață. Așadar aceste distrageri, laolaltă cu alte strategii manipulative și de control precum mituirea de exemplu, șiretlicuri și trucuri dar și pedeapsa (cea mai dezbinantă strategie din toate)  amenință relația noastră necesară de încredere în atașamentul părinte-copil.

Copiii au nevoie de răspunsuri foarte simple, oneste, pline de empatie, dar directe, în mod deosebit când testează limitele și învață despre limite acceptabile. Părintele care confruntă situațiile onest, recunoscând punctul de vedere al copilului și posibila (sau probabila) neplăcere și protest poate că se preocupă puțin de a nu fi antipatic, dar acest părinte va fi „de încredere”, persoana autentică, plină de curaj, pentru care copilul simte maximă apropiere și cu care se simte cel mai în siguranță. (Pentru detalii, vezi articolele mele despre cum să disciplinezi non-punitiv și cu respect ).

3. Simțim că avem o miză în ceea ce învață sau cum se joacă copilul nostru

„N-ar fi viața mai ușoară atât pentru copii cât și pentru părinți dacă părinții ar observa, s-ar relaxa și ar savura ceea ce fac copiii, în loc să continue să-i învețe lucruri pentru care copiii încă nu sunt pregătiți să le asimileze?” – Magda Gerber

A aprecia copilul, a valora ceea ce face și cu ce se ocupă în acest moment vă va uni și va transmite mesajul pozitiv de acceptare și aprecierea pentru copilul tău. Iarași, cheia este să întâmpini copilul acolo unde se află el. Felul în care aleg copiii să se joace și să învețe este de cele mai multe ori mai bine decât doar suficient – este lucrul perfect pe care l-ar putea face în acel moment.

Dar uneori agenda noastră de părinte ne ia pe dinainte și îi face pe părinte și copil să ajungă mai deconectați și mai puțin împliniți. Anna Banas împărtășește un exemplu în blogul său „Fiecare moment este perfect”. Ea concluzionează „Ce ușor este să presupui că știi mai bine ceea ce vrea celălalt. Și de ce? Ironia este maximă când vorbim despre a ne „distra”, nu-i așa?”

Ziua de naștere a fiului meu weekendul trecut mi-a reamintit de câtă putere are renunțarea la agenda noastră parentală și valorarea a ceea ce este. Ne-am petrecut după-masa decorând casa cu pânze de păianjen, fantome și alte lucruri înfricoșătoare la solicitarea fiului nostru și un prieten drag, nașul fiului nostru, a fost „angajat” ca și DJ.

Eram complet pregătiți pentru petrecerea noastră în casă când brusc planurile fiului și ale oaspeților săi sau schimbat. Au luat bețele fluorescente afară cu party cu tot și au petrecut toată seara aruncându-le de la unul la altul sub clar de lună, într-un joc inventat de ei numit „Războiul curcubeelor”. Pentru altă familie, această turnură ar fi fost poate dezamăgitoare, dar noi ne-am amuzat și ne-am entuziasmat de cât de distractiv găsesc copiii această joacă inventată. Am împărtășit cu ei acest succes al party-ului.

5. Nu avem răbdare pentru comportamente exagerate, super-dramatice și nerezonabile

Copilașii la 2-4 pot părea că au reacții emoții și  gesturi exagerate. Pot părea că sunt lacomi, egoiști, exagerat de sensibili, plângăcioși, lăudăroși și lista continuă. Parcă dau probă în mod inconștient pentru cele mai antipatice comportamente doar ca să ne testeze reacțiile. Oare o să le acceptăm, o să le înțelegem, o să fim de partea lor? Au nevoie ca noi să fim de partea lor.

Simt mare admirație pentru un părinte anume care e conștientă că are nevoie de ajutor cu asta. Are o tendință (moștenită de la părinții ei) să nu țină cont de punctul de vedere al fiicei ei. Simte cum automat se duce în zona de desconsiderare aproape împotriva voinței proprii. De exemplu, dacă fiica ei se plânge că alt copil a împins-o puțin și mama ei vede că nu e nimic serios, spune automat „Oh hai că nu a făcut-o intenționat. E ok.” Eu o încurajez să se surprindă când face asta și să întâmpine nevoie copilului acolo unde se află copilul și să-i aprobe și recunoască perspectiva, nu să o desconsidere. „Oh, te-a durut? Îmi pare rău că s-a întâmplat. Tu și Peter v-ați ciocnit? Au!” Ajustări subtile precum acestea fac diferența între conectarea cu copilul nostru și invalidarea.

6. Vrem să trecem rapid peste sarcinile de îngrijire a copilului

Pune scutec, hrănește, fă-i baie, pregătește-l de culcare sunt oportunități importante de a încetini ritmul și de a ne conecta cu copilul. Realizăm asta prin păstrarea atenției asupra lor și invitând copilul să participe, chiar și atunci când nu merge perfect – mai ales când nu merge perfect. Aceste momente sunt perfecte pentru tipul de intimitate care nu doar aprofundează conexiunea noastră cu copilul, dar și reumple rezervoarele fizice și sufletești ale copilului nostru.

Sunt întrebată adesea „Cum să fiu atentă când copilul are nevoie de hrană 24 din 24?” sau „Fii-miu detestă să-i schimb scutecul. Trebuie să-i distrag atenția și să termin cât mai repede.” În mod ironic, acestea sunt rezultate frecvente ale deconcetării. Bebelușii au mai puțină nevoie de alăptare și apreciază schimbatul mai mult când suntem mai conectați cu ei în timpul acestor activități.

„În orice moment te-ai afla, execută ce faci cu atenția complet imersată în activitate. Dacă ești doar parțial atentă, nu ești complet acolo. Bebelușii atunci vor fi doar pe jumătate satisfăcuți cu atenția care li se oferă.” – Magda Gerber

7. Ezităm să ne exprimăm dragostea, aprecierea, recunoștința și scuzele când copilul nu pare să ne asculte

Fie că copiii noștri sunt bebeluși, toddleri, adolescenți sau între, când vorbim despre sentimentele care ne leagă, ei ne ascultă cu atenție.

În unul din cursurile RIE ne-am întâlnit cu părinții o ultimă dată și mi-am luat la revedere de la familii cu are stăteam pe podea în fiecare săptămână timp de aproape doi ani. Am început să împărtășesc cu Maren de doi ani, cea puternică, dulce și uneori foarte plină de voință și pe care am savurat s-o văd crescând și jucându-se, dar ea s-a dus în treaba ei. Eu am continuat să spun ce aveam de spus. În momentul în care am terminat de zis, ea s-a întors și m-a surprins cu cea mai dulce îmbrățișare și pupic.

 

Articol de Janet Lansbury pe janetlansbury.com, tradus de Laura Sandu

Tags, , , , ,